Canon principal + conexiuni

Iar dacă (cineva) ar fi afurisit, aceluia să i se prelungească afurisirea, ca unuia care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu.

Nici unul dintre episcopii şi presbiterii sau diaconii străini să nu se pri­mească fără scrisori de încredinţare (recomandare), şi aducându-le pe acestea, să fie ispitiţi (verificaţi), şi dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credinţe, să fie primiţi, iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuinţă, să nu-i primiţi pe ei în biserică (comunitate), fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).

Am orânduit (hotărât) ca toţi săracii şi cei care au trebuinţă de ajutoare să călătorească, după ispitire (şi verificare), cu scrisori şi adică numai cu scrisori bisericeşti de pace, nu cu scrisori de recomandare (de încredinţare), pentru că scrisorile de recomandare se cade să se dea numai feţelor (persoAnelor) care stau sub bănuială.

Clericii străini şi necunoscuţi să nu slujească nicidecum şi nicăieri în altă cetate fără scrisori de recomandare (încredinţare) de Ia episcopul lor propriu.

De vreme ce clericii feluritelor Biserici, părăsind Bisericile lor, în care au fost hirotoniţi, au alergat Ia alţi episcopi şi au fost aşezaţi în Biserici străine fără încuviinţarea (învoirea) episcopului propriu, iar prin aceasta se întâmplă ca ei să ajungă (devină) nesupuşi – orânduim ca, de la luna ianuarie a indictionului al 4-lea trecut, nici unul dintre toţi clericii, chiar în orice treaptă s-ar găsi, să nu aibă îngăduinţă să fie rânduiţi în altă Bise­rică fără scrisoare (zapis) de slobozenie (carte de iertăciune, scrisoare cano­nică de demitere) a propriului său episcop, pentru ca cel ce nu ar păzi (ob­serva) acest lucru de acum înainte, ci ar aduce ruşine asupra celui care i-a „dat hirotonia (1-a hirotonit), să fie caterisit şi el, şi cel care fără chibzuială 1-a primit pe el.

Nici unul dintre străini să nu se primească fără scrisori de pace.

Nici presbiterii rurali să nu dea scrisori canonice, decât numai către episcopii învecinaţi să trimită scrisori; horepiscopii neprihăniţi însă să dea scrisori de pace.

Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau, în genere, oricine din canon s-ar porni să meargă la împăratul, fără ştirea şi scrisorile episcopilor din eparhie şi mai ales ale celor din capitală, acela să se izgonească şi lepădat să fie nu numai din comuniune, ci şi din demnitatea de care era părtaş, ca unul care cutează să supere urechile preaiubitorului de Dumnezeu împăra­tul nostru împotriva orânduirii bisericeşti. Iar de ar cere vreo nevoie ur­gentă a se adresa împăratului, aceasta să o facă cu chibzuirea şi socotinţa episcopului capitalei eparhiei şi a celor ce sunt într-însa, şi cu scrisorile acestora să se înzestreze pentru călătorie.

Nu se cuvine a se primi catehumenii spre luminare după două săptă­mâni ale Patruzecimii.

Episcopul Osiu zise: „Starea defavorabilă a împrejurărilor noastre şi multe străduinţe şi cererile nedrepte ne-au făcut să nu avem atâta tihnă şi libertate câtă trebuie să avem. Căci mulţi dintre episcopi nu întrelasă a se duce în tabără, şi mai ales cei din Africa, care, precum am aflat de la iubit­ul nostru frate şi împreună episcop Gratu, nu primesc sfaturile cele mân­tuitoare, ci le defăima, aşa încât un om aduce la lagăr cele mai multe şi de­osebite cereri, care nu pot să fie de folos bisericilor şi nu ajută şi nici nu sprijină pe săraci şi pe mireni sau pe văduve, cum ar trebui să se întâmple şi cum este de cuviinţă, şi mijlocesc unora demnităţi şi funcţiuni lumeşti. Deci această anomalie ne pricinuieşte pagubă nu fără oarecare sminteală şi osândă. Că am socotit a fi mai cuviincios ca episcopul să dea ajutorul său aceluia care este asuprit de cineva, sau dacă vreuna din văduve s-ar ne­dreptăţi, sau iarăşi dacă vreun orfan s-ar lipsi de cele ce i se cuvin, de cum­va şi aceste cauze ar avea cerere dreaptă. Deci, iubiţi fraţi, fiind cu toţii de acord asupra acestei chestiuni, să hotărâţi că nici unui episcop nu i se cu­vine să meargă la tabără, afară de aceia pe care i-a chemat preaevlaviosul nostru împărat prin scrisorile sale. Dar fiindcă de multe ori se întâmplă ca unii, având trebuinţă de graţiere, să se refugieze la Biserică, deoarece pen­tru păcatele lor s-au osândit la închisoare sau la deportare în vreo insulă, sau dacă li s-a dat orice fel de pedeapsă, unora ca aceştia să nu li se denege^ ajutorul, ci fără întârziere şi fără îndoială să li se ceară iertare. Deci, dacă sunteţi de acord cu acestea, cu toţii să votaţi pentru”. Răspuns-au toţi: „Să se hotărască aceasta”.

Episcopul Osiu zise: „înţelepciunea voastră să hotărască şi aceasta: deoarece s-a socotit ca nu cumva vreunul dintre episcopi, ducându-se la tabără, să cadă sub osândă, dacă unii ar avea cereri de acest fel, de care am pomenit mai sus, să le trimită prin diaconul său. Căci faţa slujitorului nu este odioasă, ci cele ce i s-au încredinţat mai curând le poate exopera”. Răspuns-au toţi: „Acestea încă se hotărăsc”.

Episcopul Osiu zise: „Socot ca şi următoarele să se hotărască: Dacă episcopii din oarecare eparhie ar trimite cereri către fratele şi împreună episcopul lor, cel ce se află în cetatea mai mare, adică în capitală, metro­polă, el să trimită pe diaconul său şi cu acesta cererile, dându-i aceluia şi scrisori de recomandare, scriind deci, fireşte, şi către fraţii şi împreună episcopii noştri, care ar fi petrecând în acelaşi timp în locurile ori în cetăţile în care preaevlaviosul împărat chiverniseşte afacerile obşteşti. Iar dacă vreunul dintre episcopi ar avea prieteni la curtea palatului şi ar voi să-i roage pentru ceva preacuviincios, să nu se sfiască de a-i ruga şi prin diaconul său, şi de a le da însărcinarea ca să acorde celui ce se roagă aju­torul lor cel folositor. Iar cei ce se duc la Roma, precum am zis mai înain­te, trebuie să dea cererile pe care le-ar avea iubitului nostru frate şi îm­preună episcop Iuliu, ca el mai înainte să le cerceteze, ca nu cumva vreu­na din ele să fie prea îndrăzneaţă, şi aşa să-i trimită la tabără, acordându-le ajutorul şi îngrijirea sa”. Toţi episcopii au răspuns că sunt de acord şi că hotărârea aceasta este foarte potrivită.

Aşijderea s-a hotărât ca episcopii, presbiterii, diaconii sau oricare clerici, care n-au avut nimic, dacă promovaţi fiind, şi-ar cumpăra pe tim­pul episcopatului sau clericatului lor ţarini sau orice fel de moşii pe nu­mele lor, să se considere ca şi când şi-ar fi însuşit bunurile Domnului, dacă nu cumva, admonestaţi fiind, le-ar restitui Bisericii. Iar dacă le-ar reveni ceva în proprietatea lor, mai cu seamă din dăruirea cuiva sau din moştenirea rudelor, cu aceea să facă după dorinţa lor. Dar dacă ar voi să le retragă chiar şi după ce le-au oferit (Bisericii), să se judece ca nişte ne­trebnici, fiind nevrednici de demnitatea bisericească.

S-a hotărât ca oricine va vrea vreodată să meargă la curtea împără­tească, în scrisoarea de recomandare, care se trimite către Biserica Romei, să se arate în chipul cel mai clar scopul pentru care merge la curte, şi de acolo să primească apoi altă scrisoare către curte. Din cauza aceasta, dacă cel ce a luat scrisoare de trimitere (recomandare) numai către Roma, trecând sub tăcere nevoia pentru care trebuie să meargă la curte, ar vrea de-a dreptul să meargă la curte, acela se va scoate din co­muniune. Iar dacă acolo în Roma i s-ar ivi vreo nevoie neaşteptată de a merge la curte, va arăta nevoia aceasta episcopului Romei şi va lua altă scrisoare de la însuşi episcopul Romei. Apoi scrisorile de trimitere date clericilor lor de către primaţi sau de către oricare dintre episcopi să aibă indicată ziua Paştilor; iar dacă ziua Paştilor din acel an nu este încă cunoscută, atunci să se pună data Paştilor trecute, în felul cum s-a obiş­nuit a se scrie de Consulat în actele publice.