1 Const. I-II ÎNTEMEIEREA MĂNĂSTIRILOR. NEÎNSTRĂINAREA AVERILOR LOR. MĂNĂSTIRI PATRONALE
Fiindcă unii se îmbracă la aparenţă cu viaţa monahicească, nu ca să slujească Iui Dumnezeu cu curăţenie, ci numai pentru ca cu cucernicia chipului să dobândească faima evlaviei şi, prin aceasta, să găsească îmbelşugată plăcere în voluptăţile lor proprii, căci tunzându-şi numai părul locuiesc în casele lor, neîndeplinind nici una dintre regulile şi aşezămintele monahilor; Sfântul Sinod a hotărât ca nimeni să nu se învrednicească de schima monahicească fără de prezenţa celui ce este dator să-l primească la ascultare şi să aibă stăpânire peste el şi să tăgăduiască că va purta grijă de mântuirea sufletului lui, fiind acela, fireşte, bărbat iubitor de Dumnezeu şi proestos de mănăstire şi destoinic de a mântui sufletul adus de curând lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva se va vădi că a tuns pe vreunul fără de fiinţa de faţă a egumenului, care are datoria de a-l primi sub ascultare, acela să se supună caterisirii, ca unul care nu se supune Canoanelor şi strică buna rânduială monahicească, iar cel ce s-a tuns fără de socotinţă şi fără de rân-duială să se dea în ascultarea şi în mănăstirea în care episcopul localnic va socoti. Căci tunderile cele fără de judecată şi greşite necinstesc atât schima monahală, cât şi fac să se hulească numele lui Hristos.
S-a socotit să dobândească îndreptare şi ceea ce se face rău, dar şi ce se trece cu vederea prin neglijenţă şi lenevirc. Că dacă vreun proestos de mănăstire, pe monahii cei subordonaţi Iui care fug din mănăstire nu i-ar căuta cu multă stăruinţă, şi aflându-i nu i-ar lua cu sine şi nu s-ar învoi a-i câştiga şi a-i însănătoşi cu doctrina potrivită şi cuvenită greşelii, – Sfântul Sinod a hotărât ca aceasta să se supună afurisirii. Căci dacă acela căruia i s-a încredinţat purtarea de grijă a dobitoacelor celor necuvântătoare, şi neglijând turma, nu se lasă nepedepsit; apoi acela căruia i s-a încredinţat conducerea pastorală a turmelor lui Hristos, şi vânzând mântuirea lor cu trândăvie şi cu lenevie, cum nu va lua pedeapsa faptei lui îndrăzneţe?
Vicleanul s-a nevoit în multe chipuri să umple de ocară cinstea schimei monahiceşti şi spre scopul acesta a găsit mult ajutor în vremea eresului celui de mai înainte. Că monahii părăsindu-şi mănăstirile lor de sila eresului, unii (se duceau) Ia alte (mănăstiri), iar alţii în locaşurile bărbaţilor lumeşti se duceau. însă ceea ce pe dânşii se părea atunci a-i face fericiţi prin dreapta credinţă, în nărav nebunesc căzând, îi face de râs. Acum dreapta credinţă răspândindu-se şi Biserica liberându-se de sminteli, totuşi părăsindu-şi mănăstirile lor şi, ca un râu cu anevoie de oprit, încoace şi încolo învârtindu-se şi strămutându-se şi de multă nepodoaba umplu mănăstirile, dar şi multă nerânduială îşi adună întru sine şi cinstea supunerii o rup şi o strică. Că Sfântul Sinod, curmând nestatornicia pornirii acestora şi nesupuserea, a hotărât că dacă vreun monah, fugind din mănăstirea sa, s-ar duce sau în altă mănăstire sau în locuinţă lumească ar intra, şi el, şi cel ce 1-a primit să fie afurisiţi, până ce fugarul s-ar înapoia în mănăstirea din care rău a fugit. Iar dacă episcopul pe oarecare dintre monahii cei dovediţi în dreapta credinţă şi în cinstea vieţii ar voi să-i mute în altă mănăstire în scopul statornicirii (vieţii) mănăstireşti, sau şi în casă lumească va socoti a-i aşeza spre mântuirea celor ce locuiesc într-însa, sau aiurea (în altă parte) va binevoi să-i pună, această împrejurare nu face vinovaţi nici pe cei ce-i primesc, nici pe monahi.
Vedem că multe episcopii se prăbuşesc şi se primejduiesc a se desfiinţa cu totul, fiindcă cei ce stau în fruntea lor toată grija şi silinţa o întrebuinţează pentru a zidi mănăstiri noi; şi pe acelea nimicindu-le şi meşteşugind acapararea veniturilor, lucrează pentru folosul acestora. Deci pentru aceasta a hotărât Sfântul Sinod că nici unuia dintre episcopi nu-i este iertat să zidească din nou mănăstire spre distrugerea episcopiei sale. Iar de se va vădi cineva îndrăznind să facă aceasta, acela să se supună certării cuvenite, iar cea zidită din nou de el, ca şi cum de la început nici nu ar fi câştigat drept de mănăstire, să se atribuie episcopiei ca un drept câştigat de sine. Căci nimic din cele înfiinţate împotriva legilor şi fără rânduială nu poate aduce prejudiciu celor aşezate canoniceşte.
Dumnezeiescul şi sfântul canon al Apostolilor pe cei ce se taie pe sine însuşi îi judecă de sinucigaşi; şi fiind ierei, îi cateriseşte; iar nefiind ierei, îi opreşte de la înaintarea la preoţie; clar este că din cauza aceasta s-a hotărât că dacă cel ce se taie pe sine este sinucigaş, apoi cel ce taie pe altul ucigaş este. Căci cu dreptate l-ar privi cineva pe unul ca acesta chiar ca pe un violator al făpturii însăşi. Pentru aceasta Sfântul Sinod a hotărât că, dacă vreun episcop, ori presbiter, ori diacon s-ar pârî că castrează pe cineva, sau cu mâna sa proprie, sau prin poruncă, acela să se supună caterisirii, iar de ar fi mirean, să se afurisească; afară de cumva căzând în vreo boală ar fi silit să taie membrul cel ce pătimeşte.
Că precum canonul prim al sinodului de la Niceea pe cei ce în boală sau chirurgisit nu-i pedepseşte din pricina bolii, aşa şi noi nu osândim pe preoţii cei ce poruncesc a se face eunuci cei bolnavi, dar nici pe mirenii cei ce întrebuinţează mâna lor proprie la tăiere nu-i învinovăţim; căci aceasta o socotim vindecare a bolii, iar nu ca viclenie împotriva creaţii sau ca violare a făpturii.
Deoarece apostolescul şi dumnezeiescul canon supune caterisirii pe iereii care se apucă să bată pe credincioşii cei ce au păcătuit sau pe necredincioşii cei ce au făcut nedreptăţi, cei ce meşteşugind slujesc mâniei lor şi, falsificând aşezămintele apostoliceşti, au înţeles sub acei ierei numai pe cei ce bat cu mâinile lor, deşi nici canonul nu are acest înţeles, nici mintea sănătoasă nu admite a se înţelege aceasta. Dar cu adevărat zadarnic şi foarte greşit lucru ar fi să se caterisească numai cel ce de trei ori sau de patru ori lovind ar bate cu mâna sa, dar să rămână nepedepsit acela care, dându-i-se voie ca prin porunca ce o dă să bată, continuă răzbunarea brutal şi până la moarte. Pentru aceasta, deoarece canonul opreşte în general de a bate, şi noi împreună aşa hotărâm. Căci preotul Iui Dumnezeu trebuie să povăţuiască pe cel ce nu se supune legilor prin învăţături şi sfaturi, câteodată însă şi cu certări bisericeşti, dar să nu se folosească de bice şi lovituri asupra trupurilor oamenilor, iar dacă unii nicidecum nu s-ar supune şi n-ar da ascultare corectării certărilor, nimeni nu opreşte ca aceştia să se înţelepţească prin acuzarea lor Ia dregătorii locului. Căci şi canonul al cincilea al sinodului de la Antiohia a canonisit ca cei ce bagă în Biserică gâlcevi şi tulburări să se îndrepte prin mâna cea dinafară.
Cei ce s-au arătat pe sine dedaţi patimilor nu numai că nu se înfricoşează de pedeapsa sfintelor Canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc de acelea. Căci le răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor pătimaşă; pentru că, după cum zice Grigore Teologul, potrivit râvnei lor pătimaşe, nu numai socotesc că răutatea lor este iresponsabilă, ci să se socotească chiar ca ceva dumnezeiesc, căci apostolescul canon zice: „Vas de aur sau de argint sfinţit sau pânză nimeni să nu-şi mai însuşească spre folosire acasă, căci este potrivnic legilor; iar de s-ar prinde cineva, să se pedepsească cu afurisire”.
Deci acest canon înţelegându-l spre ajutorul nelegiuirilor lor, zic că nu trebuie să se judece ca vrednici de caterisire cei ce transformă cinstita îmbrăcăminte a sfintei mese în haină a lor sau în vreo altă îmbrăcăminte; şi încă nici chiar cei ce sfântul potir — o ce păgânătate! – sau cinstitul disc sau cele asemenea acestora folosindu-le pentru trebuinţele proprii le murdăresc, fiindcă, zic ei, canonul a hotărât să-i supună afurisirii pe cei ce cad întru aceasta, iar nu caterisirii. Dar cine ar putea suferi mărimea unei stricăciuni şi păgânătăţi de acest fel? Căci pe când canonul supune afurisirii pe cei ce-şi însuşesc obiectul sfinţit numai spre folosinţă, dar nu spre răpire desăvârşită, aceia si pe cei ce răpesc sfintele sfintelor şi comit sacrilegiu faţă de ele îi liberează de caterisire, şi nu-i consideră vrednici de caterisire pe cei ce, chiar şi după judecata lor, cinstitele discuri şi sfintele potire le murdăresc spre slujba mâncărurilor; cu toate că vădită se face spurcăciunea şi este clar că cei ce făptuiesc unele ca acestea cad nu numai sub caterisire, ci şi în vinovăţia păgânătăţii celei extreme.
Din cauza aceasta Sfântul Sinod a hotărât să se supună caterisirii celei desăvârşite cei ce răpesc spre folosul propriu sau întrebuinţează spre folosire nesfinţită sfântul potir, sau discul, sau lingura, sau cinstita îmbrăcăminte, sau cel ce se zice aer, sau, în genere, orice dintre cele sfinte din altar sau din vasele sau veşmintele sfinte. Căci una este a spurca şi alta a fura cele sfinte. Astfel, pe cei ce iau afară din altar vasele sfinţite sau veşmintele spre nesfinţită întrebuinţare a lor sau le dau altora, pe aceştia canonul îi afuriseşte şi noi împreună îi afurisim. Iar pe cei ce le răpesc desăvârşit îi supunem osândirii sacrilegilor.
Deoarece sfântul şi ecumenicul sinod al Vl-lea supune caterisirii pe clericii care liturghisesc sau botează în paraclisele care sunt înlăuntrul casei, fără învoirea episcopului, şi noi împreună o hotărâm aceasta, căci pe când Sfânta Biserică arată calea cea dreaptă şi dă întâietate cuvântului celui adevărat şi păstrează şi învaţă venerabilitatea vieţuirii, apoi este urât şi necuvios să se permită ca cei ce vieţuiesc împreună în brutalitate şi neascultare, furişându-se în case, să rupă buna ei rânduială, şi să o umple de multă tulburare şi de sminteli. Pentru aceea sfântul şi de Dumnezeu ajutatul sinod de acum, de acord cu ecumenicul şi Sfântul Sinod al Vl-lea, a hotărât să fie lepădaţi din cler cei ce liturghisesc în paraclisele ce sunt prin case, lepădarea din cler făcându-se, fireşte, de către episcopul locului. Iar dacă unii afară de aceştia pătrunzând în case, vor îndrăzni să se atingă de liturghie, fără de învoirea episcopului, aceştia să se caterisească, iar cei ce sunt părtaşi comuniunii acestora să se supună afurisirii.
Cel viclean aruncând în Biserica lui Hristos sămânţa neghinei eretice, şi acestea văzându-Ie tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale spre viclenie, apucându-se să despartă trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar Sfântul Sinod, zăticnind (zădărnicind) desăvârşit şi această viclenie a lui, a hotărât că dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de si-nodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticeasca. Căci cel ce este rânduit în ceata presbiteriala şi îşi atribuie pripit judecata mitropoliţilor şi osândeşte însuşi mai înainte de judecată, după chibzuinţă sa, pe părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, şi ei să cadă din demnitatea lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică, până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce Ia episcopul lor propriu.
In privinţa gâlcevilor şi tulburărilor, cele ce se întâmplă în Biserica lui Dumnezeu, este nevoie să se hotărască şi aceasta: cu nici un chip să nu se aşeze episcop în biserica al cărei întâişezător trăieşte şi se află în demnitatea sa, decât numai dacă el de bunăvoie va renunţa la episcopie. Dar trebuie ca mai întâi cercetându-se canoniceşte (în conformitate cu Sf. Canoane) pricina celui ce urmează a fi izgonit din episcopie, să se ducă la capăt; apoi aşa, după caterisirea acestuia, să se promoveze altul în locul lui la episcopie. Iar dacă vreunul dintre episcopi, aflându-se în demnitatea sa, nu ar voi nici să renunţe la episcopie, nici să-şi păstorească propriul său popor, ci depărtându-se de episcopia sa, va zăbovi mai mult de şase luni în alt loc, nesupunându-se nici poruncii împărăteşti, nici îndeplinind slujba patriarhului său şi nici chinuit fiind de vreo boală cumplită, care-i pricinuieşte nemişcare desăvârşită; deci dacă unul ca acesta, care nu este împiedicat de nici una din pricinile menţionate, se depărtează de la episcopia sa şi mai mult de şase luni petrece într-alt loc, să se înstrăineze desăvârşit de cinstea şi demnitatea de episcop. Căci în privinţa celui ce se leneveşte în privinţa purtării de grijă a turmei ce i s-a încredinţat şi zăboveşte într-alt loc mai mult de şase luni, Sfântul Sinod a hotărât să se facă desăvârşit străin de arhieria prin care s-a rânduit a păstori şi la locul episcopiei lui să se rânduiască altul în locul lui.
Îngrijind întru toate de buna rânduială bisericească, am socotit că este de nevoie a hotărî şi aceasta: de acum înainte nici unul dintre mireni sau monahi să nu se ridice deodată Ia înălţimea episcopiei, ci mai întâi cerce-tându-se în treptele eclesiastice, aşa să primească hirotonia episcopiei. Căci, deşi până acum unii dintre mireni sau monahi, cerând nevoia, îndată s-au învrednicit de demnitatea episcopiei, fiindcă au excelat prin virtute şi au înălţat bisericile lor, dar nicidecum impunând Bisericii rara întâmplare drept lege, hotărâm ca de acum înainte să nu se mai întâmple acest lucru; decât numai dacă cel ce se hirotoneşte potrivit rânduielii bisericeşti va trece prin treptele ierarhicesti, împlinind în fiecare stare timpul hotărât prin lege.